Frühherbst / toamnă timpurie

Frühherbst

Neben schrägen Mauern liegt die Glocke im Gras.

Unter der leuchtenden Sonne

fühlt man den Druck des Windes.

Der Fuβ wandert rings um die Heimat,

rot hängt der Himmelvorhang.

Was ist nah, was ist fern,

wenn man in der fremden Sprache des Geistes

verloren gegangen ist?

_________________ 

toamnă timpurie 

lângă ziduri piezișe stă clopotu-n iarbă. 

sub soarele ce sticlește

simți apăsarea vântului. 

piciorul migrează în jurul patriei,

roșie atârnă perdeaua cerului. 

ce-i aproape, ce-i departe,

când te pierzi în limba străină a Duhului?

Es steht geschrieben / stă scris

Es steht geschrieben

Tue das Gute

im Rhytmus des Gebets,

unaufhörlich,

die Liebe steht vor dir,

schaue sie ohne Furcht.

Sie hat keine Lücke,

wie das Geruch der Freiheit.

Wir sehnen nach Reisen,

lass das Buch

und sag ein heilendes Wort,

die Sekunden fliegen hinter uns,

die Geschichte klärt sich,

sie klagt sich nicht über ihre Schwäche.

sie sind ihr gegeben

weil sie auserwählt worden ist,

die Dornen einer Blume zu tragen,

zusammen mit einer strählenden Präsenz.

die Zweigen sind voll Sperlinge,

der Baum schläft im Laub,

jemand braucht Hilfe.

das Blut umkreist mich

bis mir schwindelig ist. 

___________________

stă scris

fă binele în ritmul rugăciunii,

neîncetat,

dragostea-ți stă înainte,

caută spre ea fără teamă.

nu are lacune,

e ca mireasma libertății.

însetăm după călătorii,

lasă cartea

și spune un cuvânt vindecător,

secundele fug înapoia noastră,

povestea se limpezește,

nu se plânge de slăbiciunile ei.

îi sunt date pentru că a fost aleasă

să poarte spinii unei flori,

odată cu o prezență radiantă.

ramurile sunt pline de vrăbii,

copacul doarme în frunziș,

cineva are nevoie de ajutor.

sângele face ture în jurul meu

ore întregi, până amețesc.

Mensch / om

Mensch

Jedes Teilchen von mir ist ein Mensch

der seine Rechte beansprucht.

Ich weiß nicht, was ich mit diesen Leuten

voller Angst und Schmerz

mit einem großen Bedürfnis nach Sanftmut

anfangen soll.

Sie tragen mich von Ort zu Ort

tuen meinen Willen,

sie geben sich mit wenig zufrieden,

aber manchmal empören sie sich und schreien:

Wir wollen auch aus der Dunkelheit herauskommen!

Siehst du nicht, dass wir sterben?

Gib uns Hoffnung,

führe uns zum Licht!

Aber ich kenne den Weg nicht, sage ich.

Dann rufe das Licht bei uns zu kommen,

die Angst, die an uns hängt,

den Schmerz, der unser Weinen weckt zu lindern.

Und ich falle mit dem Gesicht auf dem Boden und bete

und sie fallen zu Boden und seufzen.

Und ein Strahl läuft durch uns und wir wissen nicht mehr

an welchem Tag und Ort 

und wenn wir viele oder eins sind.

___________________

om

fiecare părticică din mine e un om
care-și cere drepturile
nu știu ce să mă fac cu poporul acesta
plin de frici și dureri
cu o uriașă nevoie de blândețe

el mă poartă din loc în loc
îmi face voile
se mulțumește cu puțin
dar uneori se revoltă și-mi strigă:

vrem și noi să ieșim din întuneric
nu vezi că murim?
dă-ne o speranță
du-ne la lumină

dar nu știu calea, zic

atunci cheamă lumina să vină
să potolească frica ce atârnă de noi
durerea ce ne trezește vaietul

și eu cad cu fața la pământ și mă rog
și ei cad cu fața la pământ și suspină

și o rază trece prin noi și nu mai știm
în ce zi și în ce loc ne aflăm
și dacă suntem mulți sau unul