Carmen

Carmen

Ce-ai văzut, prăbușită pe prag,

cu moartea suind în tine ca un vrej de fasole?

Clipele vieții licăreau într-un pahar înalt,

din care, gustând, gândul s-a absorbit în vedere.

Totul capătă sens. Frumusețea ascunsă

trezește o nesfârșită milă pentru cele lăsate în urmă.

Le-ntinzi mâna, să le tragi după tine

în cerul desfășurat ca un cort.

Când toate se-ndepărtează încet,

ca stelele răsar, în adânc, chipurile. 

______________________

Carmen

Was hast du, an der Schwelle 
                               zusammengebrochen, gesehen,

mit dem Tod in dir als eine Bohneranke steigend?

Die Momente des Lebens glänzten 
                                                 in einem hohen Glas,

von dem, genieβend, die Gedanken 
                                    im Sehen aufgenommen sind.

Alles macht Sinn. Die verborgene Schönheit

erweckt endloses Mitleid für die Zurückgebliebenen.

Du streckst die Hand um sie mitzuziehen

im Himmel, der sich wie ein Zelt entfaltet.

Wenn alle sich langsam entfernen,

tauchen wie die Sterne tief in dir die Antlitze auf.